Învață de la pacienții experți

Copilul este lăsat să-și construiască treptat independența, nu este ferit de diverse experiențe, dar totuși protejat și înfrânat de părinți în situații prea riscante, pentru că neocortexul (partea creierul responsabilă de luat decizii) nu e complet dezvoltat până la 25 de ani. Părinții iau activ parte la educația lui pentru a-i asigura nivelul optim de informații necesare supraviețuirii. Părinții înțeleg consecințele felului în care își cresc copilul și acționează pentru binele copilului.

Acum este momentul în care vei dai ochii peste cap și vei spune: “Bine, bine, dar eu cunosc pe mulți cărora părinții le-au oferit tot ce-au avut nevoie și tot au ajuns în șanț cu supradoză și pe mine m-au snopit cu bătaia și uite ce bine am ajuns!”. Vreau sa amintesc că noi, în România, încă descoperim ce au copiii cu adevărat nevoie, dincolo de supradoză alimentară, alocație consistentă, ultimul model de tanc BMW la sărbătorirea majoratului și o pilă bine plasată la o companie a unui prieten de familie. Iar legat de sfânta bătaie ruptă din rai vreau să menționez existența amigdalei, acel organ din mijlocul creierului responsabil de procesarea emoțiilor. De amigdală sunt sigură ca va detalia cineva competent în domeniu în viitor. Toți ne naștem dintr-o loterie genetică și toți avem o capacitate diferită de a simți toate emoțiile cu care ne confruntăm pe parcursul vieții. Am văzut copii pentru care venea sfârșitul lumii că nu erau luați în brațe și am văzut copii care râdeau când erau trași de ureche și certați. Îmi place să cred că suntem într-un univers exact cu reguli clare dar nu pot nega aportul loteriei biologice în felul în care procesăm lumea din jurul nostru.

Printre primele mele amintiri legate de părinții mei sunt scenele în care mama mea țipa și tatăl meu încerca să o calmeze. Mereu era nemulțumită de aproape orice lucru din jurul ei și de comportamentul nostru. Prea frig, prea cald, tatăl meu nu cumpara ce trebuie de la piață, televizorul era prea tare, lumina de la baie era prea slabă, deodorantul tatălui meu mirosea prea puternic, eu mancam prea încet, mancam prea puține fructe, mancam prea tarziu, prea devreme, apartamentul era prea întunecat, prea zgomotos. Dacă nu putea adormi, trezea pe toți care dormeau cu țipete. Dacă nu spuneam că mâncarea era bună se supăra și ne amenința că nu mai face mâncare.

Violențele verbală și fizică erau prezente aproape zilnic în compania ei de când am început școala. Îmi amintesc că eram în clasa a 2-a, îmi făceam temele și la un exercițiu trebuia să desenez un creion și a deranjat-o atât de tare că l-am făcut strâmb încât m-a bătut și mi-a mușcat mâna. La aceeași temă am răspuns greșit la întrebarea Cum se curăță mai bine un măr? a) sub jetul de apă? sau b) ștergându-l cu o cârpă?. Nu știam ce este jetul de apă, neauzind vreodată cuvântul, așa că am ales varianta b. Și pentru că am ales răspunsul greșit, am primit câteva palme în cap. A fost o zi oribilă, plânsesem până n-am mai avut aer și nu era nimeni acolo care să-mi ia apărarea. Avea un comportament foarte imprevizibil, nu știam dacă era într-o dispoziție bună sau rea și de multe ori aflam prea târziu. Aveam 9 ani, eram la masă și mâncam ciorba prea încet și deodată mama mea m-a dat cu capul atât de tare de perete încât am spart faianța și m-a certat și pentru peretele stricat. Puteam să scot bucata ruptă și faianța a fost înlocuită când eu am fost în clasa a 10-a. Tatăl meu încerca să-mi ia apărarea, dar comportamentul mamei mele devenea și mai exploziv. De multe ori tatăl meu devenea frustrat pe faptul că eu îmi supăram mama și devenea și el nervos. Era un cerc vicios, foarte ușor de pornit și extrem de greu de calmat. Prin clasa a 4-a mama mea se enervase pentru faptul ca nu mi-am terminat temele la timp și după scandalul pe care l-a început s-a enervat și tatăl meu atât de tare încât m-a aruncat peste biroul la care îmi faceam temele și s-a făcut praf. Nu știam ce putea porni violența și de multe ori mințeam în legătură cu situația școlară. La școală încercam să iau note mari, dar de multe ori îmi era greu să memorez cantități mari de informație și îmi era rușine să le spun profesorilor când nu înțeleg materia de frică că îi voi supăra. Am avut mereu rezultate mediocre la școală deși știam cât de importante sunt notele, nu aveam energia necesară să obțin rezultatele dorite. Mereu în alertă acasă încercam să atrag cât mai puțin atenția. Mințeam despre notele pe care le luam pentru o liniște temporară, dar mereu plăteam un preț mult mai mare după ședințele cu părinții. Când aud cuvântul copilărie, îmi apare în minte lungul șir de bătăi, pedepse și umilințe care au acaparat anii mei de școală. Mama mea a fost violentă în mod fizic și față de tatăl meu și față de bunica mea maternă. Dacă cineva îmi lua apărarea, situația escalada într-un scandal total din care eu nu aveam scăpare. Înghețam și mă rugam ca totul să treacă cât mai repede. De multe ori mergeam la culcare flămândă drept pedeapsă. Nu aveam control asupra obiectelor personale, orice putând fi confiscat drept pedeapsă. Nu eram ferită de certuri nici măcar noaptea dacă mă foiam prea mult în pat și îmi trezeam mama. Copilăria mea a avut o lipsă totală de predictibilitate. Nu știam ce fac prost și de ce pentru că nu mi se explica. Era ca și cum trebuia să mă nasc cu niște informații și nu voiam să le aplic din reavoință. Învățătoarele și unii profesori au văzut că ceva ciudat se întâmpla cu mine și mereu le spuneau părinților mei că sunt speriată de bombe și nu reușesc să mă concentrez la școală, dar acasă nu aveam progrese în urma observațiilor, ba chiar profesoara de matematică mi-a spus la tablă în fața clasei că eu merit toate bătăile mamei mele pentru că n-am știut să fac un exercițiu. Încercam să rămân calmă, să nu atrag atenția, să nu vorbesc, să nu ripostez. Să nu supăr. Și tot declanșam episoade de violență fără niciun semn.

Aceasta e o mică parte din copilăria mea și nu am descris încă relația cu bunica mea, care și-a adus si ea o contribuție definitivă în a cimenta tulburarea de anxietate generalizată care mi-a definit o bună parte din viață. Nu e nevoie doar de un episod traumatic major pentru a leza psihicul unui copil. De ce mai multe ori situații repetate ca acelea pe care le-am descris mai sus induc niște reflexe inconștiente asupra creierului care face tot ce poate pentru a asigura supraviețuirea prin diferite mecanisme de apărare: stare permanentă de alertă, scenarită, ruminare, răspuns de înghețare, evitarea riscurilor, evitarea situațiilor noi, neîncredere în oameni, evitarea socializării, încredere scăzută în sine, viziune pe termen scurt. Aceste mecanisme de apărare sunt foarte utile unor copii în situații ca acelea prin care am trecut eu, dar în momentul în care acei copii ajung la maturitate acestea devin o piedică în desfășurarea unei vieți normale.